capitulare

Am plecat pe cararea ce duce spre stele. Am incercat sa fug de mine. Dar sufletul m-a prins de haina.

-De ce fugi de lume, de ce fugi de oameni?

-Nu fug, vreau sa simt viata. Vreau sa evadez din lumea rece si gri. Monotona si banala. Neinsufletita.

-Ramai cu mine sa veghem prabusirea lumii. Nu-i vezi, sunt aproape! Mai au un pas si…

-Suflet pagan! Cum poti sa fii atat de crud si nepasator?

-Pot fi orice, oricum, oriunde. Imi fac griji doar pentru mine, am grija doar de mine, ma iubesc doar pe mine.

-Vezi? De asta vreau sa plec! Nu te mai support!

-De ce? Deoarece eu vreau sa ne fie noua bine? Ha!

-Vreau sa plec, sa caut, sa....nu stiu....vreau sa scap de infinitul ce se margineste la o stea! vreau sa cred, sa simt, sa iubesc, sa traiesc- departe de lume.

-Dar nu poti. Ceva te tine. Vrei sa stii si ce?

-Ce stii tu, suflet pagan?

Vocea ii devenise ca un tunet care-mi sfasia mintea:

-Eu stiu tot ce-a fost si este. Vrei sa scapi de-a lumii neagra fire ce se afla adanc in tine.

-Minti! Voi pleca, voi trece nepasatoare printre stele, nu voi fi ca ele!

-Lumea nu-i ceea ce pare, eu nu sunt ceea ce par, tu nu esti ceea ce pari, dar suntem de-acelasi gand si praf.

-Nu! Refuz sa cred!

-Nu vei crede, vei simti!

Mi-a pus mainile pe ochi si franturi de imagini au inceput sa tipe in jurul meu.

-Nu simti tulburarea lumii, nelinistea, zbuciumul? Nu poti sa fugi de ele! Sunt in tine, cresc, le-auzi?

-Da, atatea voci, atatea spirite, atatea suflete pierdute, atata durere! Nu,Nu,Nu………NU!!!

-Ba da! Nu ai scapare! Acum stai langa mine, vom privi a lumii-ntunecare!

L-am privit incet, simtind ca nu pot sa plec, ca nu ma va lasa niciodata sa plec, prizoniera propriei mele minti. I-am spus soptit:

-Ai castigat, raman, langa tine, suflet pagan!

Am inchis ochii ca sa nu-i mai vad zambetul triumfator....intunericul vine....